INSTITUTUL DE ASIGURĂRI

În multele informări pe care vi le trimitem din partea Institutului de Asigurari, una dintre ele, care se repetă de trei ani încoace, este şi oferta de master in domeniul actuariatului. Chiar daca la o prima vedere nu pare diferită de altele, cel puţin sub aspect vizual, datorită complexităţii subiectului abordat, oferta suscita o “altfel” de atenţie. Din acest motiv, ne-am propus ca anul acesta să completăm informaţia şi cu alte detalii care sunt convinsă că vor fi de ajutor, dat fiind faptul ca perioada de înscrieri se apropie.

În acest context, vom încerca să prezentăm pe parcursul mai multor articole câteva noţiuni generale despre actuariat şi meseria de actuar.

În ciuda importanţei sale în cadrul unei companii, actuariatul nu este o profesie cunoscută, uneori nici de cei care lucrează în industria asigurărilor. Actuariatul, la nivel mondial, are o istorie foarte lunga. Încă din 1757, se vorbeşte depre actuari( Edward Rowe Mores – a fost primul actuar recunoscut), ca fiind responsabili de calculul ştiinţific al tarifelor de primă pentru poliţele de asigurări de viaţă. O importantă dezvoltare a acestei meserii s-a realizat la mijlocul anilor 90, când previziunea daunelor a devenit rezultatul utilizării unor modele stochastice şi nu a vechilor metode deterministe.

Ce este un actuar? Actuarul este un expert în management de risc. Este cel care rezolvă probleme – un strateg cu o viziune aprofundată a sistemelor financiare – conform Institute and Faculty of Actuaries din Marea Britanie, iar potrivit Casualty Actuarial Society din SUA, actuarii evaluează impactul financiar al tendinţelor economice, juridice şi sociale prezente asupra evenimentelor viitoare.

Ce face un actuar? Actuarul este cel care, în mod „tradiţional”, calculează nivelul primelor de asigurare (suficient de mare pentru a acoperi o anumită marjă de rentabilitate, dar îndeajuns de scăzută pentru a fi competitivă şi acceptată de consumatori) şi nivelul rezervelor necesare companiei pentru a respecta marja de solvabilitate. Pe lângă aceasta, actuarul este cel care cuantifică probabilitatea de a apariţie a unei pierderi (frecvenţa) şi nivelul pierderii ( severitatea) pentru evenimente cum ar fi decesul, îmbolnăvirea, invaliditatea sau pierderile materiale.  Nu în ultimul rând, actuarul este responsabil de raportarea financiară a activelor şi pasivelor companiei, ţinând cont de valorile prezente dar mai ales de cele viitoare ale patrimoniului. Pentru toate acestea, actuarul are nevoie de cunoştinţe detaliate de matematică, statistică, finanţe, economie (de fapt cunoştinţe legate administrarea afacerilor). Astfel, am putea afirma că actuarul este un „matematician business”  şi nu un simplu matematician care foloseşte doar formule pentru a-şi îndeplini sarcinile.

Unde profesează? Actuarii activează în mai multe domenii: asigurări, reasigurări, pensii, protecţie socială, audit, bănci. Totuşi,  la nivel mondial, 6 din 10 activează în asigurări.

Cum devii actuar? Dată fiind complexitatea acestei meserii, nu este deloc surprinzător faptul că accesul în această breaslă este destul de dificil. Pe lângă pasiunea pentru matematică şi bagajul de concepte financiare, această profesie presupune  urmarea unor programe de formare specializate, care sunt completate ulterior de experienţa acumulată pe parcusul anilor, treptat, prin practică.

Laura Elly NOVAC
Coordonator MRACT

Începem seria de extrase din cursurile organizate de Institutul de Asigurări cu unul din cursurile de bază ale noastre: UNDEWRITING ÎN ASIGURĂRILE GENERALE.
Cu riscul de a părea ca nedreptăţim celalte activităţi din industria asigurărilor, afirmăm alături de domnul Bogdan Tudor, lectorul cursului, ca underwritingul reprezintă “inima” asigurărilor. Într-o industrie financiară din ce în ce mai complexă, în care companiile de asigurări îşi pot externaliza o buna parte din activităţile curente, underwritingul, alături de actuariat şi activitatea de reasigurare, rămâne o activitate specifică numai companiilor de asigurări.

«Subscriitorul în baza experienţei evaluează, calculează şi stabileşte condiţiile în care asiguratorul este gata să accepte riscul.

Subscriitorul este legatura principală între asigurator şi agentul de asigurare care sprijină procesul de vânzare prin  activităţi specifice. Subscriitorul este ajutat în munca sa de computer prin ‘sisteme inteligente’ specializate pentru a analiza acceptarea unui risc în mod eficient şi corect şi nu în ultimul rând de oportunitatea oferită de Internet.  În acest scop utilizează cereri de asigurare, rapoarte medicale, experienţa statistică, studii actuariale.

Rol:
•    Companiile de asigurare protejează indivizii şi organizaţiile de pierderi financiare prin asumarea riscului.
•    Subscrierea este un instrument indispensabil prevenirii excesului de daune premature.
•    Underwriterul trebuie să identifice şi să calculeze riscul pierderii suferite de Contractanţi, să stabileasca primele de asigurare adecvate şi să emită poliţa pentru riscul asumat. O companie poate pierde cota de piaţă dacă are o politică prea conservatoare sau poate înregistra un nivel ridicat al plaţilor de despăgubiri în cazul unei politici prea liberale de subscriere.

Subscrierea nu este propriu-zis o ştiinţă, aceasta însemnând că ea nu beneficiază de un ansamblu sistematic de cunoştinţe de specialitate, după cum nu beneficiază nici de un sistem strict şi precis de reguli care, prin aplicarea lor riguroasă, să conducă la un rezultat unic şi sigur. Subscrierea nu se desfăşoară în cadrul unui sistem bine definit, în care subscriitorii să aibă la dispoziţie criterii standard de măsurare a factorilor cu care operează. Funcţiile subscrierii nu sunt extrem de riguroase şi de precise şi, în consecinţă, calificarea de subscriitor nu se poate obţine  prin cursuri sau “din cărţi”, sau mai exact nu numai din acestea. Este absolut necesară o practică îndelungată sub îndrumarea unui subscriitor senior, practică nu lipsită de tribulaţii, care alături de cunoştinţe dobândite din lucrări şi traininguri de specialitate, va contribui la formarea şi dezvoltarea abilităţilor necesare, ducând în final la selectarea celor potriviţi să subscrie.

Se consideră că, alături de cunoştinţele, extrem de vaste de altfel, după cum sunt şi domeniile şi clasele asigurărilor, precum şi a experienţei necesare în practicarea activităţii de subscriere, este nevoie şi de capacitatea creativă, astfel că rezultatul muncii - o poliţă echilibrată - poate fi considerată şi un produs artistic. Se poate considera că subscriere este o artă, cu adevărat ezoterică şi pe care puţini aleşi o pot aprecia.

Subscrierea este şi o stare de spirit. Aceasta înseamnă că subscriitorul abordează situaţiile mental. Subscriitorul trebuie să descopere factorii particulari care deosebesc un risc dintr-o categorie de riscuri şi să adapteze criteriile sale pentru subscrierea riscului respectiv. O persoană care să fie în stare să facă o astfel de diferenţiere trebuie să aibă într-adevăr calităţi deosebite. Atitudinea sa mentală trebuie să includă caracteristici cum sunt: curiozitate, scepticism, pasiune pentru detalii, percepţie subtilă, discernământ, judecată echilibrată, logică, putere de analiză şi de sinteză, diplomaţie, etc.

Această abordare complexă şi “sănătoasă” trebuie susţinută cu cunoştinţe profunde tehnice inginereşti, experienţă, creativitate şi talent în aplicarea lor. Complexitatea procesului de subscriere rezultă şi din aceea că toate raţionamentele referitoare la riscuri trebuie conduse atât vizând fiecare risc în parte, dar şi diferitele  interacţiuni posibile dintre riscuri, care se constituie la rândul lor în noi surse de riscuri sau de agravare a acestora.

Toate aceste aspecte conduc la concluzia că, o aceeaşi situaţie, abordată de doi subscriitori diferiţi, nu va conduce în mod necesar la o aceeaşi poliţă, aceasta neînsemnând că, dacă cei doi subscriitori sunt pregştiţi corespunzător şi au o experienţă suficientă, una dintre cele două poliţe este mai bună decât cealaltă. Aşa cum am arătat mai sus, ceea ce constituie rezultatul final al unui proces corect de subscriere, este o poliţă echilibrată. Măsura în care o poliţă răspunde mai bine decât o alta la anumite situaţii, este dependentă atât de situaţia concretă survenită în urma producerii unui eveniment asigurat, cât şi de elemente care ţin de natura subiectivă a persoanei care face aprecierea.  »

BOGDAN TUDOR, extras din  Manualul Agentului de Asigurare, editat sub egida Institutului de Asigurări

- Am reauzit de curând o frumoasă analogie între construcţia unei case şi educaţie. O logică simplă şi banală poate, care spune că dacă facem o casă din caramizi de proastă calitate, friabile, clădirea va arata prost şi se va surpa. Dacă dimpotriva caramizile sunt bune, cladirea are toate şansele să arate bine şi să fie trainică. Oamenii care compun o societatea sunt căramizile care dau calitatea unei societăţi, iar calitatea caramizilor din societate e dată de educaţie. Mineralizat în propriile-mi obsesii, instantaneu am transferat această imagine  în industria asigurărilor.

- Doua afirmaţii provocator stimulatoare mi-au atras atenţia la sfârşitul anului trecut într-o publicaţie editată de Finmedia - Companii de asigurări de top, editia I, decembrie 2008:

“Noi nu avem o elită, am învăţat asigurările din mers, şi, ca în orice meserie, am furat de la alţii. Nu prea există nici profesori, în afară de câteva excepţii, iar cei care au experienţă în asigurări lucrează în companii şi nu vor veni niciodată la catedra sau vor veni peste câţiva ani. Iar asta şi cand facem selecţie de personal: ne vin oameni slab pregătiţi. Ori asta îţi aduce un risc operaţional. Angajatul subscrie poliţe fără o evaluare corectă a riscului, aduce clienţi cu daunalitate ridicată, calculează cote necorespunzatoare, face imagine proastă companiei. Aici trebuie gândit ceva la nivel naţional, dacă vrem să câştigăm ceva. E foarte greu să intri cu soldaţi neinstruiţi. E mare păcat că nu s-a început profesionalizarea înca din 1990, pentru că o ţară fără asigurări e zero. Dacă nu avem asigurări în România, nu se poate dezvolta nici sistemul bancar. “ - Mihai Tecau, CEO BCR Asigurări.

“În firmele de asigurări occidentale nu există un manager care, înainte de a da drumul la un produs, să citească de la A la Z condiţiile de asigurare. Nu o face pentru simplu fapt că, în mod clar, nu este absolut necesar să fie expert pe fiecare dintre clasele de asigurări şi nu e treaba lui. Însă nu e treaba lui în momentul în care există suficientă experienţă şi are o echipa pe care se bazează, care trebuie numai să-i raporteaze. La noi este o lipsă acută de forţă de muncă calificată în domeniul asigurărilor. Cam asta se întamplă la nivelul mediu de conducere: ne schimbăm între noi oamenii. Şi atunci vă daţi seama care este situaţia la nivel de top-management… “ - Cristian Constantinescu, CEO Allianz-Tiriac

Doua viziuni asemănătoare, pentru doua segmente de personal diferite.

Florian GABA
Coordonator programe, Institutul de Asigurări